„Nein, Nicolae…”
Cu asta începea şi, de cele mai multe ori, se încheia, ziua de studiu practic al tatălui meu în Germania.
Se întâmplă imediat după anul 1990, atunci când totul devenise nou, în vieţile şi sufletele noastre. Răsărise speranţă. Acea speranţă inocentă și sinceră că ceva s-a schimbat sau, urmează să se schimbe.
Fusese desemnat de către câteva persoane din conducerea comunei, să fie instruit în atelierele din Germania ale domnului Egon Scheich, pentru a confecționat ochelari gratuiţi persoanelor internate în spitalul Sasca Mică şi nu numai.
Avea un loc de muncă bine plătit, având în responsabilitate vieţile unui grup de persoane pe care le numea „familia de la topitorie”. Era respectat şi bine poziționat în societate. Avea însă şi doi copii cărora trebuia să le ofere „mai mult decât a avut el”, aşa încât a hotărât să „joace totul pe o carte”.
Aşa a început povestea Optik Tataru
Era un artist, atunci când punea mâna la treabă. A plecat plin de speranțe, pentru câteva săptămâni. Uneori număram şi cu lunile. Nu ne zicea nimic despre umilințele suportate nenumărate nopţi în Bucureşti, la ambasada… Am simţit-o pe propria-mi piele, câțiva ani mai târziu, atunci când am plecat şi eu, student fiind, pentru a câştiga bănuţi suplimentari pentru facultate.
Ce bucurie era acasă la noi, când apărea, de multe ori noaptea, cu bagaje pe care ne întrebam cum a fost posibil, un om singur, prin gări, să le transporte mai mult de 2000 de kilometri.
Ajungea frânt dar plin de bucuria revederii. Erau bagaje pline de hăinuţe sh, de dulciuri şi alte lucruri primite de la locuitorii orăşelului Neuöting, acolo unde devenise cunoscut, îndrăgit şi respectat de comunitate. Am aflat atunci când am locuit împreună acolo, pentru un timp.
Câte sunt de povestit despre începuturi… Cred că sunt milioane de romani care ar putea scrie la nesfârşit despre despărţiri, despre noi începuturi, despre sfâşierea sufletelor, despre revederi, regăsiri, despre descoperiri uimitoare cu oameni şi despre oameni…
Aceasta a fost o frântură din povestea „începutului”. Doresc să mai adaug atât: vă sărutam sufletele, domnule şi doamna Turcanu, domnule şi doamna Cofler, domnule Egon Scheich şi tuturor celor ce au crezut că familia Tătaru este potrivită pentru această aventură.
Străduţa din faţa şcolii, acolo unde locuiam, devenea de foarte multe ori neîncăpătoare. Se aştepta cu orele pentru a intra la Dl. Tataru pentru o pereche de ochelari. Şi asta nu pentru că el mergea la masă sau pentru siesta…nu! Pentru că era copleşit de cerere. Se lucra „nemţeşte”, cu responsabilitate şi respect pentru oameni.
A legat nenumărate prietenii, cu persoane din toate categoriile sociale. A cunoscut copilaşi, cărora le montă ochelari, cu care a creat relaţii precum cele cu noi, copiii lui. Unii revin cu copiii, după ani şi ani, cu acelas drag de nenea Nicu. Avea ceva! Ceva ce copiii primeau şi de care nu doreau să se mai despartă vreodată…
Ce emoţie! Ce emoţie, atunci când s-a întors dintr-un scurt concediu, de care nu mai beneficiase de foarte mult timp, aflând că sora mea s-a încumetat să monteze(strice) un ochelar pentru un pacient ce avea mare nevoie de el… În mintea lui apărea imaginea cu „urmaşii” care ar fi dus mai departe nobilă activitate…
Am avut şi eu o încercare cu totul sortită eşecului, dar care i-a dat speranţe…
Anul 1999, final de facultate pentru mine. Dumnezeu rânduise să nu intru în 1994 la facultatea de silvicultura. A vrut să intru la facultatea de mecatronica…”ce-i aia?” Ei, asta îmi putea da şansa să echivalez vreo trei ani de inginerie optometrică, în cazul în care măcar aş fi ştiut că există aşa ceva în România.
Nu am ştiut, aşa că am terminat mecatronica, ceea ce m-a ajutat mult pe viitor. Prietenul tatălui meu din Germania, domnul Egon, trimite vorbă în ţară ca în cazul în care doresc să intru în breaslă, este unica mea şansă, în vara lui 1999, urmând ca el să se pensioneze.
Nu am ezitat niciun moment! Am plecat, împreună cu surioara mea, cu gândul că am putea şi munci câte ceva, pentru ceva bănuţi. Aşa s-a şi întâmplat: am învăţat, am făcut practică, am şi muncit, după-amiezile. Am reuşit, în scurt timp, să confecţionez ochelari pe care îi lua la Munchen pentru a exemplifica elevilor săi ce poate să facă un roman în câteva săptămâni. Eram plin de entuziasm…
După revenirea acasă, am plecat în Iaşi, acolo unde a apărut repede un loc de muncă într-o clinică nouă şi unică în ţară, de chirurgie refractivă, oftalmologie şi optica medicală. În câteva luni de muncă am devenit manager, cunoscând şi colaborând cu „spumă” oftalmologilor din Iaşi.
A fost un mare privilegiu. Am învăţat mult! Mulţumesc domnule Burlui pentru şansa oferită! Mulţumesc domnule Naciu! Mulţumesc cu tot sufletul colegilor de atunci!
În vara anului 2000 am hotărât să-mi iau soarta în mâini. Adunasem ceva bănuţi, împreună cu iubita mea de atunci, ce urma să devină mama celor trei copii ai noştri.
Fălticeni, început de drum! Oameni calzi, respectuoşi şi dornici de calitate. Avea tatăl meu un suport pentru expunerea ramelor. Cred că avea undeva la 120 de locuri de expunere a ramelor…noi am avut bănuţi doar pentru vreo 60 de poziţii… Aşa a început totul…
Aveam ca mare avantaj numele: Tataru.
Astfel, mare parte din pacienţii care-l căutau pe tatăl meu în Cornu Luncii, aveau acum ocazia să lase comenzile în Fălticeni. Era bine şi pentru ei, dar şi pentru mica noastră afacere.
Preluări comenzi opt ore , de dimineaţă, confecţionat ochelari multe ore, cu largul sprijin al tatălui meu, dormit câteva ore, şi…totul a devenit în scurt timp o rutină. Covrigi şi apă minerală la sticla…din sticlă. Eram tineri şi plini de energie şi speranţă. Am petrecut câţiva ani împreună cu nea Ionică şi cu Raducu, cu oameni frumoşi şi plini de suflet.
Venise timpul să mai urcăm o treaptă: achiziţionarea unui autorefractometru, aparat ce era considerat „lux” în acele vremuri. L-am luat din Bucureşti, dintr-un depozit, cu banii adunaţi într-o pungă „de un leu”. Se împlinise un vis! Puteam să deschidem discuţii cu medici, pentru o eventuală colaborare.
Optik Tataru, în tandem perfect
Dr. Boeru-optica Tataru- tandemul perfect! Descoperisem nu doar un medic excepţional, dar mai ales un om ales! Am început o colaborare fructuasa în Fălticeni. Orele de somn s-au împuţinat, spre bucuria mea. Am deschis o colaborare frumoasă la Paşcani, cu medicul din spital, Dr. Raduta, ce urma să ne devină, împreună cu soţul domniei sale, părinţi spirituali. Nu sunt cuvinte de care eu să am ştiinţă, pentru a mulţumi celor două persoane, oamenii ce ne-au schimbat viitorul profesional, dar mai ales uman. Am crescut în compania unor Oameni extrem de valoroşi, cu simţul răspunderii şi cu mare iubire de meserie şi oameni.
Ora 7: plecarea de la Cornu Luncii spre Paşcani. Ora 8, începeam provramul, până în jurul orei 13.30-14. Până la ora 15-15.30 trebuia să fi ajuns la Suceava, să o iau pe doamna doctor Boeru de la cabinet, şi să ajung, împreună cu aparatul din maşină, la Fălticeni, pentru consultaţii.
Consultaţii până la, de multe ori peste program, ora 20(mulţumim din suflet doamnelor ce aveau standuri pe etaj cu noi, şi care trebuia să ne aştepte ca noi să terminăm). 21-Suceava, cu doamna doctor acasă. 22-ora „ideală” de intrat în atelier şi început treaba la confecţionarea ochelarilor.
Ora 3-4, ideală pentru somn J. La 7, în picioare! Urmă o nouă zi! S-a întâmplat câţiva ani. Ani superbi, ani care m-au format. M-au format aşa cum mă percepeţi azi, cu bune şi rele. Pe foarte scurt, cam despre asta este Optik Tataru.
Mulţumesc tată! Sărut mana şi sufletul! Mulţumesc mamă! Sărut mana şi sufletul! Sărut mana iubita mea soţie! Cred că poţi să intuiești ce aş fi fost fără tine… Te iubesc pentru tot, dar mai ales pentru familia pe care mi-ai oferit-o, şi pentru dragostea ta necondiţionată!
Dragii noştri parteneri din trecut şi din prezent: mulţumim! Speram că au fost relaţii profesionale în care aţi avut parte de respect şi dragoste.
Dragii noştri pacienţi: vă mulţumim pentru încrederea pe care ne-aţi oferit-o! Speram cu tot sufletul să nu vă dezamăgim vreodată!
De la început, Optik Tataru a fost despre pasiune
Tot ce mi-am dorit cu toată puterea a fost să vă transmit tuturor că Optik Tataru nu a fost niciodată o afacere cât pasiune, sentimente, respect şi dragoste de meserie. Nu am avut vreodată „masterplanuri”, nu am avut „targete de încasări” nu ne-am gândit vreodată la „randamente” şi altele de genul celor amintite.
Le-am pus între ghilimele, de ruşinea care mă paşte, în cazul în care am folosit termeni pe care nu-i stăpânesc, fără ca locul lor să fie aici. Da, Optik Tataru a plecat din pasiune, din iubire pentru optică medicală şi pentru oameni, din respect pentru lucrul bine şi foarte bine făcut.
Ce a rezultat? Vă las pe dumneavoastră, pe cei care aţi interacţionat cu noi, să vă oferiţi răspunsul cu sufletele. Vom exista atât timp cât veţi dori dumneavoastră, pacienţii noştri, şi tot atât timp cât veţi considera că ar fi bine să existăm în vieţile dumneavoastră, chiar şi pentru puţin.
Cu recunoştinţă, Cezar Tataru
